OPINIIULTIMELE ARTICOLE

Moare cântecul popular românesc bănăţean?

Este suficient să ascultăm, să privim, o singură zi, oricare post privat de radio sau televiziune bănățean, pe durata emisiunilor de așa zis folclor şi realizăm că titlul de mai sus devine o tristă, crudă, îngrijorătoare, disperată realitate. Aceasta este cu prisosinţă confirmată dacă ascultăm muzica populară la aproape orice nedeie, nuntă, botez, sau în fiecare local din Banatul românesc. Extensia ariei afirmaţiilor mele către o bună parte din Ardeal o consider valabilă. Un amestec bizar de ritmuri de inspirație sârbească, ţigănească, orientală, într­-o simbioză parazitară perfectă cu cele mai banale şi simpluţe ritmuri locale, erupe zgomotos şi agresiv prin toate difuzoarele, boxele locului de petrecere, sau ”distracție”, ca să folosesc terminologia dragă contemporanilor. Iar despre „vorbele” cântecelor așa numiților ”soliști”, ce să mai spunem? Maşina, banii, duşmanii sunt termeni omniprezenţi. Există versificatori specializați în a face la comandă textele cântecelor, în scopul difuzării lor ca şi „dedicaţii”, mai mult sau mai puţin „speciale”. Instrumente de suflat şi orgi electronice sunt armele însoţitoare ale cântăreților, generatoare de puternice ritmuri monotone, chiar dacă alerte, imposibil de jucat cu adevărat după tacturile strămoșești, dar foarte uşor de bâţâit corporal, într-o grotescă imitare a frumoaselor jocuri bănățene de altădată. În fapt, o penibilă, fudulă delimitare de acestea, adicătelea un fel de modernizare.

O analiză a cauzelor care au dus la această tristă stare de fapt este dificilă, folcloriştii, sociologii sunt specialiştii avizaţi care se pot ocupa de fenomen, autorul rândurilor de faţă îndrăznind doar a-şi plânge tristeţea cauzată de dispariția „freamătului vieţii” (după cum numea muzica Yehudi Menuhin) din ținutul în care s-a născut şi a copilărit, Valea Almăjului.

Este foarte greu de spus cum se naşte un cântec popular, mai ales de către un nespecialist. Mai simplu, deși foarte dureros, este să constaţi cum mor, cum dispar aceste cântece. Voi încerca doar a enumera câteva dintre cauzele pe care eu le socotesc a fi responsabile de această dramatică îngustare a ceea ce am putea numi simţirea cântecului bănățean românesc.

Primul pumnal, poate cel mai mare, a fost înfipt în folclor de către comuniști. Transformarea minciunii în adevăr, obligaţia de a cânta bucuria vieţii „noi” în loc de a-ţi cînta amarul pierderii averii şi traiului de sclav în colectivă, a dus la o duplicitate distrugătoare pentru cântecul din suflet. Una simţea omul şi alta era obligat să cânte pe scenă, la şcoală, la Căminul Cultural, sau la radio şi, mai târziu, la televizor, la „Cântarea României”!

Reacţia, din nefericire, pasivă, a bănățenilor, nu a întârziat să apară: tot mai mulţi iubitori de folclor au început să asculte muzică de la „sârbi”. Mai liberă oricum, tehnicizată mult mai rapid, transmisă prin staţii de emisie mult mai puternice, această muzică sârbească a devenit după anii ´70 cvasiromânească. A existat şi există în continuare o complicitate a multor aşa ziși solişti de la noi, care, incapabili să cânte melodiile noastre pe cât de frumoase, pe atât de dificil de interpretat, au preferat ritmul sîrbesc, mai ales aşa numitul disco-folk, turbo-folk, nici pe departe folclor adevărat sârbesc.

A treia cauză, absolut contemporană, apărută după Revoluţie, o reprezintă invazia muzicii tembele promovată de noile televiziuni-tembeliziuni: aşa numitele manele populare, palidă, dar zgomotoasă imitație de ritmuri orientale, o muzică de țopăit, de buric şi nimic mai mult, adică nimic mai sus.

A patra cauză este de fapt ceea ce ar trebui să fie contracararea fenomenului: lipsa de reacţie a autorităţilor, a celor plătiţi de noi toţi să apere, să sporească, dacă este posibil, melosul românesc. Încremenite în festivismul de tip ceauşist cu periodicitate anuală, maximum bianuală, autorităţile alese şi numite îşi fac datoria, una două, cinci ore, la diferite zile sau festivaluri locale, când se cântă muzică populară autentică. Or, nu de puţine ori, ”protocolul” de după manifestare este asortat cu acelaşi tip de ne-muzică încriminat de noi. În majoritatea școlilor, studiul folclorului românesc este ignorat, depinzând doar de bunăvoința și pasiunea unor dascăli. Dansul și cântecul popular românesc, etnografia românească ar trebui să fie materii obligatorii, măcar opționale, în ciclul primar și/sau gimnazial.

A cincea cauză ar putea fi firea noastră care, niciodată în istorie, deşi nu s-a frânt pe de-a întregul, nici nu a apucat să se întărească aşa puternic încât să fie nepăsătoare, respingătoare a tuturor murdăriilor aduse de apele tulburi ale vremurilor schimbătoare.

Ce-i de făcut, prin urmare?

Dacă posturile bănăţene românești trăiesc din beneficiile „muzicii la cerere” şi a „dedicaţiilor”, nu ne rămâne decât să ascultăm emisiunile de folclor românesc de la Radio Novi Sad! Cu speranța că măcar acei români minunați, trăitori de veacuri în Serbia vecină, vor păstra frumusețea cântecelor străbune! Ştiaţi că ultimii mohicani ai muzicii bănăţene adevărate din România își înregistrează cântecele în studioul din Novi Sad, cu orchestra românească din Banatul sârbesc?

Să ne resemnăm şi să spunem „asta e!”?! Să chemăm la nedei, nunţi, botezuri, petreceri, maneliştii pe noul stil bănăţean, adică pseudo sârbesc, pseudo țigănesc, vag turcesc, vag indian, care cântă pe la mai toate posturile, chiar cu difuzare națională, plătindu-și aparițiile, în scop de reclamă? Și care, dacă îi întrebi de ce cântă așa, îți răspund că asta ”se cere”. Nota bene: balanța între ce ”se dă” și ce ”se cere” la români este o obsesie națională, în toate domeniile vieții, greu de analizat…

Sau să ne bucurăm de ieftinitatea muzicii „pe computer”?

Să ne întristăm resemnați şi să mai bem un pahar la pomana ultimului lăutar?

Să privim ultimele fanfare țărănești românești, care mai supraviețuiesc miraculos în Banat, ca pe nişte relicve vii, bune de scos la festivităţi şi nimic mai mult?

Se poate juca, se poate doini cu telecomanda în mână şi celularul la gât?

Viitorul este imprevizibil pentru cine îşi uită trecutul şi se lasă purtat de valurile prezentului ”de tranziție”!!!! Adică, altfel zis, dacă zicala „apa trece, pietrele rămân” este perenă, ea este adevărată acolo unde mai există pietre!

P.S. Se ”dedică” acest articol comitetului de organizare cât și participanților la ”Balul Almăjenilor”, care va avea loc anul acesta în 8 martie, la Timișoara.

Comment here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.