Eseu

Arhivat in: OPINII,ULTIMELE ARTICOLE |

UN LOCUITOR UNIVERSAL AL BANATULUI MONTAN CARE-I SCRIE ISTORIA CU PROPRIA SA VIAȚĂ

Prof. PAVEL PANDURU, „Țara Almăjului, străvechi ținut de continuitate şi simțire românească”, Editura Neutrino, Reşița, 2008 CEZARINA ADAMESCU, AGERO

IMG_1404 Ce dovadă mai mare de înalt patriotism ar fi, decât aceea ce a-ți cânta țara şi neamul  în care ai deschis prima oară ochii spre lume? Primii tăi paşi au călcat desculțişori țărâna care nu înțeapă nicicum tălpile celor care o iubesc cu sfințenie! Ținutul Almăjului, mirific, născător de legende şi oameni adevărați, bravi şi dârzi, se bucură de sute de veacuri de recunoaşterea unanimă a localnicilor, dar şi a celor din alte zone, ba chiar din lume, aşa cum ne-a obişnuit străvechea zicere populară românească: „Banatu-i fruncea” – pe cât de neaoşă, pe atât de adevărată. Observa cineva cu mare bun simț, că bănățenii acestui colț de lume au o mândrie unică în felul ei, pentru faptul că s-ar fi născut pe aceste meleaguri şi că nu-şi fac niciodată de ruşine rădăcinile, declarându-şi, cu o demnitate rar întâlnită, apartenența la arealul lor. Este emblema lor, picătura de românitate pe care o poartă ca pe o siglă, prinsă direct de inimă. Bănățenii – pietrele vii ale istoriei româneşti stau de strajă la fruntarii şi-şi apără cu viața lor codrul cu amirosul cetinei cea veşnic verde. De ce această mândrie nu se simte şi la moldoveni, şi la regățeni, cărora le e jenă a se declara români, ci doar în Ardeal şi Banat s-a păstrat cu sfințenie? Poate că ei au plătit cu sângele strămoşilor faptul de a se numi  bănățeni sau moți, calcă pe osemintele bunilor şi străbunilor cu pietate şi smerenie şi poartă cu ei, înscrisă în sânge şi pe fibrele sufleteşti, pecetea rotundului Banatului lor scump, pe care foarte greu se hotărăsc să-l părăsească, decât doar atunci când n-au încotro şi se simt străini oriunde în altă parte a țării sau a lumii. Şi la fel cum un bun creştin ortodox, nu-şi părăseşte religia mamă în care a fost botezat, şi bănățenii dăinuiesc pe la vetrele lor, ori se reîntorc de la studii, la mama-geea împădurită şi străbătută de râuri repezi şi limpezi, ca-n poveştile care şi azi țin loc de realitate. Vetrele bănățene reprezintă matricea geografică, istorică şi spirituală din care nu ies, decât o dată cu plecarea din viață, spre o altă patrie, cea de-a doua, cea de unde-au purces şi unde ne îndreptăm fiecare. Şi de unde această continuitate de simțire românească, în aste părți de Românie, din care fug oamenii cu nemiluita spre himere, niciodată atinse? Din crestele munților, din apa izvoarelor, din mirosul de cetină, din „seva mesteacănului”, băută pe inima goală, cum s-a exprimat un alt vrednic scriitor bănățean, din vatra fumegândă, din chivotul care păstrează oasele strămoşilor căzuți aici pentru ca bucata lor de lume să rămână nepângărită de popoare străine, ori din legendele care circulă de veacuri, transmise urmaşilor cu limbă de moarte. Loc de spiritualitate vie, acest „cuib de vulturi românesc” cum frumos a fost denumit, este cinstit şi onorat, nu doar de localnici, ci de tot natul românesc, ba chiar îşi are admiratori şi adepți în toate colțurile globului. Corifeii lui, pui de vulturi obişnuiți cu stâncile golaşe ori împădurite, nu cunosc demnitate mai mare, decât a-şi cânta meleagul, de a-l apăra ca pe proprii prunci şi pe femeile lor, muntence aprige şi credincioase, ori ca pe munții cei sfinți şi neapuşi, munții lor „cei merei” – aşa cum se exprimă poeții, sau ca pe iarba de acasă. Şi nu în zadar, pentru că, aceşti dârzi munteni, în pofida numeroaselor primejdii la care s-au aşezat, cu trupurile lor, stavilă, au rămas aici, într-o continuitate devenită permanență, care face cinste neamului românesc. De fapt, bănățenii sunt prototipul adevăratului român dintotdeauna. Şi faptul că şi-au păstrat adevărata demnitate de român, nu poate decât să-i onoreze. Poate doar dacii noştri şi-au iubit într-atât de mult munții, încât s-au înfrățit cu ei şi nu i-au părăsit decât pentru a pleca la Zamolxis, în călătoria din urmă. Mărturie stă istoria milenară a poporului român, că ei plecau râzând la război, ca şi la zei. Ființa colectivă reprezintă mai mult decât o forță, o armă şi un scut în acelaşi timp, o entitate care nu poate fi distrusă, sfărâmată, nici de intemperii, nici de năvăliri, nici de asupritorii turci, austrieci, sârbi ori maghiari, nici de alte primejdii de moarte, pentru că rădăcinile ei sunt foarte viguroase în timp şi în spațiu, sunt de neclintit şi indestructibile. Prof. Pavel Panduru reuşeşte cu măiestrie şi responsabilitate o întoarcere în timp la primele semne de civilizație pe aceste meleaguri şi analizează amănunțit şi cu un condei succint şi sigur, nu numai situația istorică, economică, politică, dar şi conştiința şi mentalitatea locuitorului din Almăj, cu tot ce îl caracterizează, reuşind un prototip al românului autentic, iubitor de țară, de neam, de limbă şi de tradiție, care-şi apără aceste valori până la jertfa supremă. Istoria acestor ținuturi este făcută până la înfăptuirea actului istoric de la 1918. Editura Neutrino, Reşița, în 2008 a avut strălucita idee de a publica volumul profesorului Pavel Panduru, „Țara Almăjului, străvechi ținut de continuitate şi simțire românească”, – titlu care spune totul, un studiu aprofundat şi bine întocmit, bazat pe vechi izvoare din Arhivele Statului, din care autorul s-a documentat, din arhivele bisericii Prigor şi ale familiei Buracu, din periodicele vremii, din alte culegeri, studii şi documente de istorie, precum şi lucrări memorialistice, printre care, prețioasele documente şi amintiri din închisoare ale lui Valeriu Branişte, din ghidurile turistice şi studiile de istorie a Banatului, din documentele arheologice de pe Valea Almăjului şi cronicile istorice, din legendele şi miturile locale, structurate frumos ca să scoată la lumină o lucrare bine închegată şi foarte plăcută la lectură, un document util pentru cei care vor să-şi aprofundeze cunoaşterea despre aceste Ținuturi româneşti. Toate acestea, având ca rezultat „o micro istorie a łării Almăjului, prima de acest fel, făcută cu uneltele cercetătorului modern, care se bazează mai puțin pe fraze şi deducții şi mai mult sau în proporție zdrobitoare pe argumente, pe date şi documente” – aşa cum sublinia distinsul scriitor Ion Marin Almăjan – un alt fiu iubitor al Banatului montan. O bibliografie impresionantă, însumând cca. o sută de cărți şi periodice, au fost cercetate şi studiate amănunțit, pentru ca „fructul” să poată ajunge în pârg şi să fie gustat cu plăcere şi folos de către beneficiari, de omul de lângă drum, care, flămând şi însetat de lumina cunoaşterii, de mit, de adevăr şi cultură, nu doar locală, nu un fel de jurnalism zonal, nu localism, dar universalism, îmbinând particularitățile specifice locului, cu cele generale ale poporului român, să scoată la iveală un giuvaer memorialistic, de folos, nu numai copiilor, aşa cum am specificat, nu numai tinerilor ori cercetătorilor istoriei şi geografiei, ai arheologiei şi spiritualității neamului, ci oricărui om trăitor în România, indiferent de zonă. Se zice că omul, pe lângă locul naşterii sale, de care se desprinde anevoie, şi niciodată definitiv, se ataşează de un ținut pe care îi place să-l viziteze, să viseze, să-şi dea drumul imaginaȚiei, să adaste acolo, pentru a se umple de miresmele lui binecuvântate. De ce? Simte că acolo este el acasă, există asemenea afinități față de locuri, de întâmplări, de oameni, inexplicabile, dar care ți se par a exista de când lumea. De aceea ai uneori acea senzație deja-vu – față de un loc – şi nu din considerentele fenomenului de metempsihoză. Şi păstrezi acel loc în suflet, până când îl vezi sau îl revezi. Fiecare loc are un suflet al său şi pe acela îl cauți pentru a vedea dacă el coincide cu imaginea pe care ți-ai făcut-o despre acel loc. Uneori, orizontul de aşteptare şi orizontul realității nu coincid, dar omul tinde să găsească acel loc cuibărit în inima sa dintotdeauna. Un astfel de loc este Valea Almăjului. Şi cum să nu te atragă o Vale a Miracolelor, cum a fost denumită, sub vraja ei cunoscută, când simți că aici, sufletul tău se simte în largul lui şi se bucură de parcă s-ar naşte din nou, de fiecare dată şi ar alerga precum un copil, prin toate ascunzişurile firii, cu picioruşe desculțe? Statornicie se poate citi pe inima şi sufletul prof. Pavel Panduru (nume de două ori predestinat!!!) fiu al Almăjului şi totodată un cetățean universal al Banatului montanier, îndrăgostit nebuneşte de matricea sa, căreia istoricul şi profesorul i-a închinat peste 40 de ani de muncă, dragoste, dăruire, credincioşie, ca într-o sfântă cununie în fața lui Dumnezeu, cu juruinȚă la altar, uniune pe care doar dispariția implacabilă a unuia dintre cei doi, o poate sfărâma, cu nădejdea că, dincolo de viață şi moarte, vor fi din nou alături, inseparabili fizic şi sufleteşte! Model de conştiință civică, reper moral, simbol al românismului prezent aici de veacuri bune, mai mult ca în alte locuri, profesorul Pavel Panduru şi-a luat această imensă responsabilitate de a cerceta şi a reînvia în sufletele celor de azi, şi mai ales, ale celor de mâine, spiritul locului – spiritus loci -, de a-i păstra intactă identitatea şi valorile, ba mai mult, a le îmbogăți cu noi valențe ale timpului actual, cu alonjă spre cel de mâine. El socoteşte destin împlinit – faptul de a-şi fi slujit în acest chip neamul, strămoşii, locul originii. Cu abnegație, cu muncă, dăruire, jertfă, oboseală, răbdare în încercări şi îngăduință în fața indiferenței din ce în ce mai accentuate a unora față de aceste repere cultural-istorice şi morale. Însă toate acestea n-ar fi fost posibile fără „sentimentul românesc al ființei” – după superba metaforă a lui Constantin Noica, fără simțământul apartenenței la istoria, limba, fruntariile acestor locuri încărcate de legende şi de istorisiri. Un peisaj panoramatic ni se desfăşoară pe dinaintea privirii, reliefat de ilustrul istoric, încă din primele dovezi ale existenței getodacilor pe aceste meleaguri, apoi, trecând prin urgia hoardelor barbare care au pustiit meleagurile şi au săvârşit nelegiuiri printre vitejii localnici, nereuşind să asimileze populația băştinaşă. Primele atestări documentare ale ținutului montan, dar şi cele dintâi semne de vitejie ale bănățenilor pentru apărarea vetrelor strămoşeşti, sunt trecute în revistă cu minuțiozitatea cronicarului care nu are dreptul să uite nimic. Istoricul notează aidoma Scribului Anonim din vechime,cu minuțiozitate, evenimente şi figuri luminoase ale istoriei acestui ținut. Ion Marin Almăjan consemnează în Cuvânt înainte: „Cert este că Almăjul a fost într-un răstimp de câteva sute de ani teatru de luptă, zonă jefuită şi pustiită de tătari, de turci, austrieci sau de sârbi. Războaiele austro-turce din secolul al XVIII-lea au făcut prăpăd, distrugând acest teritoriu într-un mod bestial. Le-au fost de ajutor molimele, nu puȚine nici ele. Este de mirare că a mai supravieȚuit suflet de om în asemenea condiȚii! Dar, prin acest miracol românesc, despre care s-a scris adesea cu emfază, populaȚia almăjeană a supravieȚuit, şi-a croit drum prin ceȚurile istoriei, păstrându-şi limba şi credinȚa, datini şi obiceiuri, tot ceea ce conturează în ultimă instanȚă fiinȚa românilor.” Poate că tocmai condiȚiile vitrege ale almăjenilor i-a unit atât de indestructibil şi le-a întărit voinȚa de a-şi apăra fruntariile cu orice preȚ, de năvălirile străine. Paralel cu consemnarea faptelor istorice, autorul urmăreşte dezvoltarea economică, demografică, administrativă, a învăȚământului confesional, a celui obştesc, dezvoltarea culturii şi artelor în aceste zone româneşti, unde toate acestea erau mai greu accesibile din pricina aşezărilor izolate şi a poziȚiei geografice la răspântia tuturor năvălirilor duşmane. Ca un fir incandescent ce răzbate lucrarea de la un capăt la celălalt,îl constituie păstrarea tradiȚiilor, a limbii, a etnologiei şi folclorului – adevăratul tezaur spiritual al zonei, dar şi tezaurul natural, pădurile, munȚii, rezervaȚiile, râurile, izvoarele, aurul verde al Banatului. Autorul scoate în relief figura luminoasă a lui Eftimie Murgu, un strălucit fiu al Almăjului, în timpul revoluȚiei de la 1848. Astra Română a jucat rolul de catalizator al culturii şi spiritului românesc în oraşele şi satele Banatului pentru trezirea sentimentului patriotic, în vederea unităȚii tuturor românilor dintr-o parte în alta a CarpaȚilor. Ca un strălucit ideal s-a aflat în permanenȚă în conştiinȚa şi inima almăjenilor – acela de unitate a tuturor românilor, în împlinirea căruia, nenumărate personalităȚi istorice şi culturale şi-au dat măsura dreaptă a jertfei lor şi au fost încununaȚi cu strălucită glorie în lupta pentru făurirea statului naȚional unitar român şi aici, almăjenii au avut un rol hotărâtor, atât pe frontul politic, cât şi pe cel spiritual – prin păstrarea intactă a limbii străbune şi a fiinȚei naȚionale. Mărturie stă adevărul istoric că Valea Almăjului a fost întotdeauna o parte fiinȚială importantă din „matca istoriei mamă” şi că almăjenii n-au acȚionat în mod segregaȚionist , ci, conform idealului naȚional al poporului român – acela al unirii tuturor sub acelaşi drapel şi aceeaşi limbă. În cartea profesorului Pavel Panduru, documentele şi faptele istorice vorbesc de la sine, într-un strălucit tandem, fiind în acelaşi timp mărturii reale incontestabile. Autorul realizează această cronică admirabilă a Banatului montan, pe bază documentaristică şi pe seama mărturiilor verbale de la faȚa locului, cu alte cuvinte, direct de la sursă. Lucrarea debutează cu un Scurt istoric al luptei pentru libertate, independenȚă şi unitate naȚională dusă de românii din Valea Almăjului până la Marea Unire din 1918, în care autorul face o prezentare geografică a łării Almăjului sau depresiunea Bozovici, intramontană, străbătută de râul Nera şi afluenȚii săi. După ce fixează coordonatele geografice – arealul în care este situată şi descrie clima, flora şi fauna Ținutului, formele de relief şi specificul locului, autorul intră într-un Scurt istoric al vechii vetre strămoşeşti care păstrează încă nealterate vestigii arheologice ale existenȚei de milenii a poporului în aceste locuri. Vechi atestări neolitice, semnalate în localităȚile Prigor, Bănia, Eftimie Murgu, Sălişte, unde au fost găsite fragmente de roci, ciocane de piatră, ceramică, sunt un semn cert că oamenii preistorici care au prelucrat uneltele pe aceste meleaguri, au trăit aici în bune condiȚiuni. Triburile dacice trăitoare pe aceste vetre au opus rezistenȚă năvălitorilor şi au lăsat urme certe: obiecte de bronz şi fragmente de ceramică din secolele IV-II î. de Ch. De la Grădiştea -, unele descoperite la Prigor şi la Borlovenii vechi (o aşezare fortificată) iar la GârbovăȚ, o aşezare şi o necropolă. Încă din timpul lui Burebista, dacii din Almăj se ocupau de cultivarea pământului, de păstorit. Contactul triburilor almăjene cu romanii din timpul lui Burebista a fost legat de apărarea hotarelor de sud ale primului stat centralizat dac, dar acest contact este dovedit arheologic de descoperirea unor monede romane, un dinar imperial de argint al lui Vespasian (69-79), descoperit în 1967 în Eftimie Murgu. Citind cartea prof. Pavel Panduru, chiar şi o persoană cu totul nepasionată de istoria şi civilizaȚia poporului român, este „prinsă” de lectura captivantă şi se antrenează în parcurgerea paginilor ca într-o aventură inedită a unor personaje din domeniul trecutului, o aventură nu numai a cunoaşterii, dar şi o lecȚie de patriotism şi de istorie exemplară. Istoria zbuciumată continuă în łara Almăjului şi după ocupaȚia romană şi teritoriul este înglobat în noua provincie „Dacia Romana” – fiind aduşi aici colonişti pentru a-şi cultiva pământurile şi exploata bogăȚiile. Băştinaşii se vor refugia în munȚi pentru a-şi proteja stânele dacice. Urmele romane sunt preȚioase şi cu mult mai numeroase: o vilă rustică şi un tezaur monetar la Dragomireana şi un tezaur de 250 de monede romane de la Constantin cel Mare, şi în localitatea Eftimie Murgu s-au descoperit sarcofagele romane. Iar în una din localităȚi se semnalează prezenȚa unei construcȚii romane – cu sigla următoare; „Cohorta a III-a Dalmatorum”găsită pe o cărămidă romană. Şi la Prigor s-a găsit o bucată de marmură cu inscripȚie romană. Se dezvoltă drumurile comerciale romane, comerȚul, agricultura, meşteşugurile. Alt punct de referinȚă este formarea populaȚiei daco-romane după retragerea aureliană.Complicatul proces de formare a poporului român are loc prin adăugarea unor elemente de la aceste popoare migratoare (slavii). Pătrunderea creştinismului prin contacte directe cu populaȚia creştină din imperiu este un alt mare pas în dezvoltarea spirituală a acestei populaȚii bănăȚene. Se simte influenȚa BizanȚului, care se menȚine până în secolele V-VI. PopulaȚia băştinaşă se dezvoltă în obşti săteşti care ajung la posesiunea privată a loturilor cultivabile. Acesta este procesul etnogenezei române pe teritoriul depresiunii Almăjului, iar în secolul VII, populaȚia Nord-dunăreană dobândeşte numele de români, datorită limbii vorbite. Maghiarii pătrund în 896 în Câmpia Panonică şi se extind până ajung la Mureş. Obştile săteşti de pe văile râurilor sunt conduse de juzi, jupani şi cnezi, ajutaȚi de bătrâni de pe Valea Cernei, în depresiunea Mehadiei şi a Almăjului. Se dezvoltă districtele româneşti bănăȚene privilegiate ori neprivilegiate. Regatul maghiar năvălind în părȚile muntoase ale Banatului pe la sfârşitul secolului al XII-lea – nu a putut coloniza Banatul şi a lăsat neatinsă organizaȚia veche a cnezatelor, numind un „ban” care să guverneze aceste organizaȚii reunite într-o formulă teritorială originală, numite „banate” (Banatul de Severin). Districtele îşi păstrează dreptul de a-şi alege cnezii şi juzii şi jurisdicȚia românească „jus Valahicum”. Ceva cu totul inedit şi democratic este participarea Țăranilor liberi la scaunul de judecată al districtului. „Almăjenii ascultau de poruncile unui cneaz, care era ca prim judecător şi conducător în războaie, ca prim soldat al regiunii” – spune istoricul Pavel Panduru. Aceste organizaȚii sunt încadrate în statul maghiar, ceea ce are ca urmare o serie de schimbări sociale şi juridice a cnezilor care devin stăpânii pământurilor după formele proprietăȚii maghiare, ajungând nobili după sistemul feudal. Astfel apare nobilimea valahă. Nobilii almăjeni, organizându-şi bine oastea, participă alături de oastea regească în campanii, sunt viteji, răsplătiȚi cu moşii şi onoruri de către regi. Ei se numesc bani, cneji, nobili, căpitani de cetăȚeni, sfetnici. Primul nobil – pe nume Iacob Gârlişteanu, cel mai mare proprietar din Almăj. PopulaȚia băştinaşă luptă pentru propria autonomie, timp de patru secole, şi se bucură de drepturi alături de ceilalȚi bănăȚeni, „ca apărători ai vadurilor Dunării” – relatează istoricul Pavel Panduru. Autorul descrie mai departe situaȚia demografică a acestor Ținuturi, începând de la primele menȚionări despre satele din Almăj, ca „aşezări permanente, pe platforme înalte, constituind loc de refugiu”. Mai aminteşte „săliştele” – cătune de două până la zece familii de români ortodocşi. În l718 Banatul e ocupat de Imperiul Austriac. AdministraȚia provincială militară de la Timişoara efectuează primul recensământ al gospodăriilor din Almăj în 1718. Sunt enumerate satele şi numărul caselor aferente lor. Dezvoltarea demografică este edificatoare iar în acestea, populaȚia românească deȚine majoritatea covârşitoare. Un capitol consistent este: „Lupta pentru apărarea şi păstrarea fiinȚei naȚionale”. Şi autorul tratează acest capitol cu maximă responsabilitate: „Deşi în evul mediu nu se poate vorbi de o conştiinȚă naȚională propriu-zisă, totul există temeiul să afirmăm că a existat o foarte accentuată conştiinȚă etnică. Factorii care au contribuit la formarea acesteia au fost mulȚi. În primul rând unitatea de limbă şi obiceiuri de pe întreg teritoriul locuit de români. Un alt factor important a fost şi unitatea de credinȚă, adică de confesiune religioasă. Ortodoxia şi-a asumat un caracter naȚional, devenind confesiunea întregului popor român. Prin introducerea limbii române în biserică se creează unul din cele mai eficiente instrumente de formare şi dezvoltare a caracterului naȚional, la rândul ei circulaȚia cărȚilor de cult, dintr-o parte în alta a pământului românesc, întâi sub formă de manuscrise, apoi ca tipărituri, a contribuit şi ea la dezvoltarea conştiinȚei etnice şi nu în ultimul rând permanentul schimb de populaȚie din Banat spre łară şi invers. Apoi, schimbul de preoȚi şi învăȚători între toate provinciile româneşti au menȚinut trează conştiinȚa naȚională. Ca vajnici apărători ai vadurilor Dunării, locuitorii łării Almăjului au participat la numeroase războaie purtate de regii maghiari în evul mediu, ca şi la luptele de apărare duse de domnii români. Profitând de larga autonomie de care se bucurau, nobilii şi cnezii din districtul Almăj participă cu oamenii lor la 1330 alături de oastea lui Basarab I, în timpul luptelor de la Posada. BiruinȚele domnilor români împotriva regilor maghiari influenȚează capacitatea de rezistenȚă a cnezilor din Banat faȚă de cotropirea străină. Ei îşi dau seama tot mai mult că la fraȚii lor de peste munȚi pot găsi oricând adăpost, în caz de pericol.” Autorul enumeră cu scrupulozitate luptele la care au fost nevoiȚi să participe pentru apărarea pământului iubit, şi la jertfele presărate în munȚi şi văi, urmare a acestor lupte. Posada, cu oastea lui Basarab I; campaniile împotriva turcilor din Balcani (1390, 1395, 1396); luptele împotriva turcilor, în timpul lui Iancu de Hunedoara, Pavel Chinezi şi Pippo Spano, sunt doar câteva din bătăliile în care vitejii almăjeni şi-au înscris cu sângele lor pământul iubit. Epopeea luptelor pentru apărarea fiinȚei naȚionale a bănăȚenilor montani – este descrisă de istoric cu mare mândrie şi demnitate patriotică. Semn al idealului naȚional comun – Unirea cea Mare, populaȚia din Almăj s-a alăturat fraȚilor de peste CarpaȚi în lupta pentru independenȚă sub Mihai Viteazul. Autorul spune: ”Fiind mereu cu arma în mână la paza graniȚei şi în acelaşi timp a fiinȚei lor naȚionale, almăjenii înfrâng la 1589, oastea paşei Eucan de la Belgrad care devastează Almăjul.Paşa cade în luptă şi capul lui este trimis la Alba Iulia, lui Sigismund Bathori, care l-a urcat pe poarta cetăȚii.” Dovada dârzeniei şi eroismului locuitorilor din Țarini sau sălişte, e faptul că, ori de câte ori era nevoie, ei schimbau uneltele de lucru cu armele de foc pentru a-şi apăra vatra. Fiind gospodari, oieri şi pomicultori, localnicii aveau legături comerciale cu łara Românească şi Transilvania, pentru a-şi vinde produsele ori a le da la schimb. „Deci, încă din timpuri străvechi, românii, indiferent de provincia în care trăiau, au avut conştiinȚa comunităȚii de neam şi tradiȚie.Neîntreruptele legături economice au dus la adâncirea apropierii pe toate planurile vieȚii sociale, economice, culturale între Ținuturile locuite de români.” În 1683 – bănăȚenii şi transilvănenii trec de sub stăpânirea turcă, sub cea austriacă, prilej de degradare a stării lor economice. În 1699 – Banatul este declarat domeniu al coroanei, administrat ca provincie autonomă sub administraȚia austriacă. Se face o împărȚire administrativă în 12 districte, iar districtele în circumscripȚii. Almăjul este încadrat în districtul Orşovei şi Mehadiei.Comuna are în frunte un cneaz. łăranii devin doar arendaşii pământurilor proprii, plătesc dări grele şi prestează robota. Refuzul almăjenilor de a se înrola în armata austriacă – pornit din hotărârea neclintită a poporului de a nu sta sub cizmă, reflectă caracterul dârz şi eroic al neamului care nu suporta să fie la ordin străin: „Nu voim! Măcar dări îndoite să plătim, militari nu voim să fim!” – au răspuns ei împăratului Iosif al II-lea, venit la Bozovici pentru a-i lămuri să devină militari. Însă în 1775 are loc militarizarea satelor – sub conducerea locotenent colonelului baron de Papilla, român din Arad, împuternicit cu organizarea graniȚei militare române bănăȚene. S-au organizat 3 regimente de graniȚă – administrate de Viena. Au loc mişcări demografice din łara Românească în Banat. Noul război austro-ruso-turc din 1788 – pustieşte Banatul şi cele 13 sate almăjene; sunt 20.000 de refugiaȚi şi 7000 de robi, în majoritatea fete şi femei. Autorul subliniază rolul preoȚilor şi al învăȚătorilor veniȚi din łara Românească în cadrul mişcărilor demografice individuale, care au contribuit la dezvoltarea culturală şi a ideii de conştiinȚă etnică la românii bănăȚeni. PreoȚii stabiliȚi în Banat aduc cărȚi de ritual. Autorul subliniază cu căldură schimbările majore pe care le-au adus cărȚile în viaȚa bănăȚenilor. Foarte interesant acest capitol şi vom insista asupra lui, spre edificare: „În secolul al XVIII-lea, Almăjul ca şi întreg Banatul, resimte nevoia cuvântului românesc tipărit. Cartea se păstra cu sfinȚenie, fiind trecută între odoare. Când se deteriora, proprietarii plăteau sume însemnate pentru a fi „gireasă” (reparată) căci erau rare ocaziile de a procura un exemplar nou. Ea era transmisă din generaȚie în generaȚie, păstrând însemnările de pe filele sale ca veritabile cronici ale vremurilor trecute. Cartea în Almăj găseşte un mediu receptiv în totalitate la slova românească tipărită. Această stare a fost creată de învăȚământul românesc din Ținut.” Aceste fraze sunt de natură să emoȚioneze pentru un iubitor al cărȚii, chiar dacă nu a trăit la începutul erei Guttenberg, chiar dacă a depăşit epoca Marconi şi acum se desfată în epoca lui Bill Gate, a internetului, a transmiterii informaȚiilor într-o clipită în cel îndepărtat colȚ al planetei. Iubitorul de carte autentic, simte emoȚia şi bucuria negrăită a omului trăitor în acele veacuri, când avea privilegiul răsfoirii unei cărȚi, Ținută ca odor, păstrată cu grijă în lacre, transmisă din generaȚie în generaȚie, ştearsă de praf, păzită cu sfinȚenie. Cine avea o carte era considerat bogat în comunitatea lui. Era „cineva”, pentru că avusese fericirea să citească. Mai mult, avea datoria să împărtăşească din ştiinȚa sa celor din jur. Cărturari iluminişti străbăteau cu traiste de cărȚi munȚii şi aduceau Lumina în locurile de baştină. Corifeii Şcolii Ardelene au făcut acest lucru, dar şi mari iluminaȚi care şi-au luat această sarcină nobilă de a împărȚi lumina învăȚăturii. Şi astăzi, când o carte tipărită nu mai valorează aproape nimic, e bine să ne amintim, cu câte jertfe şi în ce condiȚii s-au tipărit primele cărȚi şi ce mare revoluȚie culturală au provocat cărȚile tipărite în tiraje populare. „ÎnvăȚământul din Almăj – spune autorul – era o instituȚie profund românească, întreȚinută de comunităȚile româneşti. AutorităȚile austriece au susȚinut în primul rând şcolile germane, care aveau un pronunȚat caracter de catolicizare. Totuşi, se impune a fi subliniat rolul pozitiv pe care şcoala germană din Bozovici şi DalboşeȚ şi Prigor, l-a avut ca factor de progres pentru românii almăjeni. Ea oferea o posibilitate de afirmare, era prima etapă pentru românii din graniȚă. Şcolile Ținutului au fost mai întâi şcoli confesionale, apoi şcoli naȚionale şi au rezistat fiind întreȚinute pe cheltuială proprie de către săteni. Erau conduse de către dascăli inimoşi, plini de râvnă şi care semnau modeşti pe filele cărȚilor aduse la Râmnic şi Bucureşti. Este impresionant numărul însemnărilor lăsate de învăȚătorii Almăjului şi de şcolarii lui. Şi iarăşi nu putem să nu facem comparaȚie cu învăȚământul actual care, deşi are posibilităȚi multiple de exercitare a procesului educativ, s-a degradat în asemenea măsură încât nu mai valorează aproape nimic în mintea elevilor. El se săvârşeşte în virtutea inerȚiei, pentru a dobândi un certificat, fără tragere de inimă, fără pasiune, fără dorinȚa de altădată de cunoaştere. Desigur, că există şi multe excepȚii, dar, situaȚia învăȚământului nu poate să nu constituie un semnal de alarmă pentru societate pentru că de el depinde dezvoltarea civilizaȚiei viitoare. Nu e de mirare că,în societatea noastră, cetăȚenii ajung să-şi arunce bibliotecile personale, ori să le vândă pe nimic, o carte costă cât o Țigară şi, bineînȚeles, foarte mulȚi preferă Țigara în loc de procurarea unei cărȚi. Nu pot să nu mă simt impresionată profund de comunităȚile acestor munteni inimoşi care doreau cartea ca pe fărâmele de moaşte şi făceau orice efort ca s-o aibă. Să-l urmărim pe autor: „Marile mişcări demografice din secolul al XVIII-lea au favorizat circulaȚia cărȚii în Banat şi Almăj. Însă un rol important în aducerea cărȚii în zonă l-au avut învăȚătorii, preoȚii, grănicerii, ofiȚerii români din graniȚă. Acest fenomen se desfăşoară pe două căi. Fie că cei enumeraȚi cumpără cărȚi prin intermediul unor luminaȚi, cum era N. Stoica de HaȚeg, fie sunt aduse cu ei de preoȚi la venirea din łară, ori în cazul ofiȚerilor – din deplasările prin diferite garnizoane ale imperiului. În felul acesta a ajuns la Prigor Biblia tipărită pe timpul lui Şerban Cantacuzino, la 1688, adusă de preotul Dumitraşcu Câmpianu, la 1721, de la Târgovişte, de unde era originar. Cartea s-a păstrat până în 1930, la biserica din Prigor, de când i s-a pierdut urma. (…) La începutul veacului al XIX-lea evoluează, ca rezultat al învăȚământului bine organizat, tipul doritorului de carte. Nivelul lui de înȚelegere este altul, superior celui din veacul trecut. Acum pătrund în sate cărȚi laice corespunzând nivelului cultural al societăȚii româneşti. Apoi, pătrund în Almăj creaȚii de prestigiu ale cărturarilor ardeleni. Aşa se explică existenȚa la GârbovăȚ a unui exemplar din celebra lucrare a lui Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia. Autorul insistă şi asupra pătrunderii cărȚii laice în şcoală. „CondiȚiile grele de pătrundere a cărȚii în zonă, ca şi preȚurile ridicate ale cărȚilor, au determinat pe unii învăȚători să copieze anumite cărȚi cum a fost cazul învăȚătorului Simion Murăraşu de la Rudăria, care la 1784 copiază un Straşnic pe 93 de file. Pe fila 93 copistul mărturisea: <Sfârşitu-s-au această sfântă şi dumnezeiască carte ce se cheamă straşnic, lumina sufletului şi mângâierea inimilor celor scârbite, prin mine smeritul mult păcătosul Simeon Marşanovici, magistor fiind Rudăria>. Toate acestea arată că în Almăj, ca în întreg Banatul, cartea românească era dorită, era căutată şi era găsită, indiferent de eforturile necesare. Ea avea în primul rând, aici în Almăj, rolul unei arme şi mesajul ei însemna lupta pentru unitate, pentru libertate spirituală.” Dezvoltarea ideii de comunitate de neam şi de limbă s-a făcut şi prin circulaȚia cărȚii româneşti în aceste Ținuturi. În plus, a dus la ridicarea nivelului de cultură. Interesant este şi capitolul privind haiducia – formă de luptă ce s-a manifestat în Almăj: „Apărută ca o reacȚie de apărare, haiducia a însemnat actul de naştere al împotrivirii sociale şi naȚionale semnat de oamenii din popor. HoȚi, rebeli, infideli, lotri, în acea vreme erau consideraȚi, aşa zişi haiduci, care de fapt,, numărau în rândurile lor aproape pe toȚi sătenii în stare să poarte o armă sau un ciomag. Cetele de haiduci din Valea Timişului, Almăj şi din Clisura Dunării, atacau sau se apărau pe o rază mică şi cu mijloace reduse, lipsindu-le o conducere militară. Cetele de haiduci vor deveni nucleul în jurul cărora se vor aduna toȚi cei nemulȚumiȚi de asuprirea şi stăpânirea străină. Numai în 1370, în 28 de sate din Comitatul Caraş au fost identificaȚi 56 de haiduci, majoritatea români. (…) Din relatările preotului Vasile Popovici, se observă că în satul Pătaş, cei mai vestiȚi voinici, cum îi numea poporul pe haiduci, făceau parte din familia Mergea. <Aceşti haiduci pe care stăpânitorii zeilor îi numeau bandiŃi de codri sau tâlhari, în sufletul poporului erau priviŃi ca binefăcători şi ocrotitori.>” Au rămas în tradiȚie cântecele haiduceşti care relevă înfrăȚirea codrului cu românul: „Un cântec din bătrâni zice/ Bată-te vântul răchită / Să te văd iar împupită / Să-mi pun cureaua la flintă / Şi s-o spăl de-i ruginită / Să mă duc prin codrul verde / Şi potera nu mă vede.” Nu lipseşte din această lucrare evocarea personalităȚii almăjanului Eftimie Murgu, ideologul şi conducătorul revoluȚiei din Banat de la 1848: „Eftimie Murgu, revoluȚionar consecvent şi vizionar politic, milita, însă, pentru alianȚa forȚelor revoluȚionare maghiare şi române şi pentru detronarea habsburgilor în care vedea principala piedică în calea unirii poporului român. El vedea mai departe, dincolo de orizontul contemporanilor răi.” (…) Prin activitatea didactică, cât şi prin cea politică, Eftimie Murgu a avut un rol hotărâtor în formarea conştiinȚei revoluȚionare în rândul tineretului român din Principate, iar prin legăturile ce le avea în cadrul evenimentelor paşoptiste cu revoluȚionarii din Moldova şi łara Românească, Murgu şi Bălcescu rămân simbolul unităȚii RevoluȚiei române de la 1848.” NoȚiunea de românism, în ultimul deceniu al veacului trecut devine tot mai clară şi pătrunde tot mai adânc în conştiinȚe, îndeosebi între grănicerii din zonă. Ia fiinȚă Comitetul ComunităȚii de Avere cu sediul la Caransebeş, al cărui preşedinte devine Traian Doda, având ca mobiluri principale: economic, cultural (înfiinȚarea unui liceu românesc) şi politic (demnitate naȚională). Autorul menȚionează momentul din mai 1867 al semnării pactului dualist care a avut drept consecinȚă şi includerea Transilvaniei şi Banatului în Ungaria. AutorităȚile ungare recurg la aplicarea unei politici de deznaȚionalizare forȚată – perioadă cunoscută drept cea mai neagră din istoria poporului român din Transilvania. Fără îndoială că fiecare zonă a României a avut de suferit din cauza unui asupritor. Dar situaȚia din Banat şi Transilvania a fost una dintre cele mai ingrate. Figura aureolată a generalului Traian Doda este evocată cu reverenȚă şi cu recunoştinȚă de către autor, de asemenea, a cărturarului, revoluȚionarului şi profesorului filozof Eftimie Murgu, – una din cele mai luminoase personalităȚi ale istoriei acelor timpuri, dar nu numai, el depăşind graniȚele łării Almăjului şi militând pentru interesele întregului popor. Şcoala – factor principal de educaȚie şi formare a generaȚiilor de copii – şi-a adus şi ea contribuȚia la formarea conştiinȚei etnice şi naȚionale a românilor. Bisericile de lemn şi şcolile au fost primele care au răspândit lumina. Începând din 1768 – se poate vorbi despre înfiinȚarea şcolilor de stat pe aceste meleaguri, subiect tratat destul de generos de către autor: „Atunci când curtea Aulica de la Viena ia măsuri ca în fiecare comună grănicerească să funcȚioneze câte o şcoală trivială cu limba de predare în limba română şi germana. Sau, la 1766, când Maria Tereza porunceşte ca în fiecare comună unde este preot să se înfiinȚeze câte o şcoală şi să se numească învăȚători. Din momentul când intră în Confiniul militar se emite o dispoziȚie care prevedea ca în fiecare sat cu 60 de familii să se zidească şcoală şi să se aducă învăȚători. Almăjenii, oameni harnici şi primitori, iubitori de învăȚătură şi cultură, au avut în comuna Bozovici focarul ştiinȚei de carte, unde există încă din 1774 o şcoală secundară inferioară, numită „Trivialschule”, şcoală cu trei cursuri, la care veneau elevii premianȚi de la „şcolile naȚionale” din satele almăjene. Şcoala trivială a funcȚionat până la desfiinȚarea graniȚei în anul 1872. Şcolile naȚionale erau conduse de un director cu sediul la Caransebeş. În existenȚa şcolilor naȚionale trebuie să vedem dârzenia şi tenacitatea populaȚiei române din zonă, care s-a opus pretenȚiilor maghiare. (…) După desfiinȚarea graniȚei, şcolile sunt transformate în şcoli comunale controlate de statul maghiar, care impune limba maghiară.” Aceste şcoli au creat o pleiadă de intelectuali români pătrunşi de ideea de unitate naȚională, de dorinȚa de libertate şi independenȚă. Paralel se constituie societăȚi şi asociaȚii cultural-patriotice în teritoriile româneşti aflate sub dominaȚie străină. În 1861 se constituie AsociaȚia Transilvană pentru literatură şi cultură a poporului român ASTRA, la Sibiu care a adus o contribuȚie preȚioasă la strângerea legăturilor între românii de pretutindeni – mijloc de luptă pentru dezvoltarea conştiinȚei naȚionale şi înfăptuirea idealului naȚional. Membru al societăȚii – colonelul protopop Pavel Boldea din Borlovenii Vechi. Ei editează lucrarea lui Petru Maior: „Istoria pentru începutul românilor din Dacia în 1883. Activitatea artistică a corurilor, fanfarelor, reuniunilor de teatru, muzică, lectură a contribuit din plin, fiecare şi împreună la consolidarea sentimentului naȚional al fiinȚei. Mişcarea corală reprezintă o forȚă de 1400 de artişti în 14 coruri care îşi manifestau sentimentul patriotic în acest mod plăcut şi foarte penetrant. O adevărată mişcare spirituală şi artistică, având valenȚe patriotice. Aşadar, almăjenii luptă prin orice mijloc pentru afirmarea aspiraȚiilor lor naȚionale. „Este interesantă preocuparea acestor tineri studenȚi pentru culturalizarea Țăranilor din Valea Almăjului şi grija pentru procurarea de cărȚi şi constituirea de biblioteci, prin intermediul cărora să Țină trează conştiinȚa de neam şi păstrarea limbii române şi a fiinȚei naȚionale.” În tot acest timp, intelectualii Almăjului au luptat cu legile de deznaȚionalizare ale regimului dualist, având ca principală armă, cultura. Autorul evidenȚiază figura colonelului protopop Pavel Boldea din Borlovenii Vechi – organizatorul şi protectorul clerului ortodox român din armata austro-ungară şi educatorul elevilor români din şcolile militare de la Sibiu, Budapesta, Viena. Războiul a adus, din nefericire, mobilizări masive, raȚionalizare, nenorociri, foamete, moarte… „Banatul a fost pregătit pentru marele act istoric de la 1918. La avântul de eliberare din toamna acestui an, care a cuprins întregul popor român, a participat şi Almăjul. Flacăra revoluȚiei purtată pretutindeni de muncitori, aprinde inimile Țăranilor, ostaşilor aflaȚi încă în tranşee sau întorşi la vetrele lor. AutorităȚile care reprezentau regimul dualist au fost alungate de către soldaȚii întorşi la vetrele lor, cu tricolorul la chipiu, în locul rozetelor cu care plecaseră. Au fost alungaȚi notarii, pretorii, agenȚii fiscali şi jandarmii.” Ultima parte a cărȚii este destinată Unirii de la 1918 şi este intitulată: „ContribuȚia populaȚiei româneşti de pe Valea Almăjului la înfăptuirea actului istoric de la 1918”. Autorul subliniază că mişcarea de eliberare naȚională s-a manifestat şi la românii din Banat. Paralel cu mişcările revoluȚionare la oraşe s-au desfăşurat şi în satele din Banat lupte Țărăneşti de mari proporȚii. „O trăsătură caracteristică a mişcării Țărăneşti din toamna anului 1918, o constituie împletirea strânsă a caracterului social şi naȚional, participarea unită a sătenilor la lupta împotriva autorităȚilor şi a burgheziei săteşti. Trebuie subliniat faptul că în toate localităȚile rurale, atacarea şi alungarea autorităȚilor austro-ungare, a fost însoȚită imediat de constituirea consiliilor naȚionale şi a gărzilor naȚionale, de exprimarea fermă a năzuinȚei de făurire a statului naȚional unitar român.” Autorul evidenȚiază cu amănunte situaȚia economică, politică, socială, culturală, de după înfăptuirea Marii Uniri, care a creat cadrul naȚional şi social pentru dezvoltarea României moderne. În încheierea lucrării, renumitul om de cultură Alexandru Nemoianu îi dăruieşte autorului şi cititorilor o Şoaptă de suflet, emoȚionantă: „Într-o vreme în care ofensiva uniformizării degradante pare a fi fără putinȚă a fi oprită, cartea lui Pavel Panduru ne arată că un colȚ de pământ, o „Țară” românească, stă cuminte în făgaşul ei istoric fără de început; cu obiceiurile, cu bucuriile şi cu durerile ei. Pavel Panduru ne spune că fiecare avem un rost şi că acest rost ni-l putem împlini doar fiind ceea ce am fost lăsați să fim şi în acest caz, aşa înseamnă să fim „almăjeni”, Doar în acest chip vom putea apropia, o clipă ai devreme .” De fapt, autorul face o radiografiere completă a societății veacurilor trecute, încă din cele mai îndepărtate vremuri, precum şi a condițiilor de viață a locuitorilor acestor ținuturi. Şi o face cu temei, cu râvnă, cu măiestrie, cu dăruire şi cu înalt profesionalism. De aceea, fiecare almăjan ar trebui să-i mulțumească pentru faptul că, vreme de-o viață s-a străduit să scoată la lumină aspecte memoriale din Țara Almăjului, trecându-i pe locuitorii ei, în nemurire.

 CEZARINA ADAMESCU, AGERO

29 ianuarie 2010

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *